Acest comentariu a fost ultimul text scris de regretatul Timotei Jurjica, în 27 noiembrie 1992 – atunci cînd boala îi dădea tîrcoale – cu mîna care nu-l mai asculta, tremurîndă. El a fost publicat în numărul 750 al ziarului „Timpul”. Timotei Jurjica a fost, ca şi Sisif, un devotat pînă în ultimele sale clipe.
Republicînd astăzi acest text, nu facem decît să reiterăm profesionalismul gazetarului ce şi-a onorat cu cinste, credinţă, responsabilitate şi o mare pasiune meseria. O pasiune care l-a răpit la numai 52 de ani dintre noi.
Nu cu mult timp în urmă, la Galaţi a avut loc cea de a II-a Conferinţă Naţională a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Cum se întîmplă în aceste vremuri, cînd teme cu mult mai presante fac pagina întîi a presei, momentul s-a înseriat între manifestările peste care condeiele confraţilor alunecă repede şi oarecum festiv. Viaţa cetăţii este dominată de chestiuni dramatice, iar jurnaliştii îşi oferă mai puţin răgaz pentru propriile preocupări. Poate că este una din insuficienţele condiţiei breslei. Reflecţia politică, socialul, tentaţia senzaţionalului au şanse mai serioase de a cuceri un public pentru care refugiul în spectaculos devine treptat o formă a fugii din faţa cotidianului atît de contradictoriu şi marcat de in-certitudini. Pe de altă parte, ce însemnătate mai poate avea, între dramele tranziţiei – al căror receptacol este ziaristul – faptul că, pentru a reuşi să-şi înnegrească obligatoria filă cotidiană, el trebuie mai întîi să se smulgă de sub presiunile tuturor conjuncturilor care îi împovărează existenţa şi îi tulbură spiritul? Ceea ce contează nu este ce se întîmplă cu el, ci cu lumea. Iar lumea a prins o viteză care nu mai acordă nimănui prea mult răgaz pentru a se apleca asupra propriei sale condiţii.
Nu ştiu prea bine ce s-a întîmplat la Galaţi ; se pare că o atmosferă destul de senină a marcat reuniunea ziariştilor. Nu puteau lipsi, fireşte, din colocviile derulate subiectele ce animă îndeobşte lumea redacţiilor: condiţia socială precară a jurnaliştilor, efectele preţurilor, tendinţa de concentrare a presei, asaltul pornografiei, dramele rezultate din începutul unui masiv schimb de generaţii, aspectele deontologice… Sînt probleme comune întregii prese româneşti în această etapă de schimbare nu numai a societăţii în ansamblul ei, dar şi a segmentelor care o configurează.
Dincolo de asemenea teme, reuniunea a avut şi o altă dimensiune. Nu găsesc un mod mai potrivit pentru a o defini, decît reflecţia unui mare ziarist şi scriitor în unul din momentele faste ale vieţii sale. Oricare ar fi infirmităţile noastre personale – cred că spunea el – două rămîn angajamentele în care se va înrădăcina întotdeauna nobleţea meseriei noastre. Amîndouă esenţiale, şi deci greu de respectat. Este refuzul de a minţi despre ceea ce ştim. Şi este împotrivirea la orice formă a degradării omenescului, de silnicie şi de asuprire. Asemenea exigenţe implică nu numai o conotaţie intelectuală şi morală superioară. Ele implică și condiţia tragică a lui Sisif. De fiecare dată cînd vom socoti că am reuşit să ajungem, în sfîrșit, în vîrful muntelui, istoviți de greutatea urcuşului, se va vădi că stînca pe care o cărăm după noi se rostogoleşte la vale. Cine, din cei ce poartă demnitatea şi stigmatul meseriei de ziarist pe frunte, şi-ar putea refuza supliciul de a o lua de la capăt? Acest chin rămîne singura cale spre adevăr.